Colindele, ca manifestare a tradiţiei şi obiceiurilor moştenite

În ajunul Crciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o reuşită a vieţii dumnezeieşti care pătrunde în existenţa umană, prin  aceea că natura divină nu-şi pierde proprietăţile, cum de fapt nici natura umană, doar că aceasta se înalţă prin nişte prefaceri minunate care o duc din mărire în mărire. Sărbătoarea Crăciunului este prin excelenţă sărbătoarea familiei creştine, sărbătoare de la care izvorăşte atâta binecuvântare, atâta lumină şi căldură pentru fiecare familie.

Ea reuneşte în jurul ieslei din Betleem pe toţi membrii ei care cugetă la minunea petrecută acum două mii de ani şi învaţă de la dumnezeiescul prunc Iisus, smerenia, bunătatea şi iubirea.

Dumnezeu a rânduit familia de la început, ca să-i hărăzească omului un semen cu care să împărtăşescă bucuriile şi necazurile vieţii, ca să-l apere de rele, de distrugere şi de moarte şi să-l facă părtaş în lucrarea de continuă creaţie a vieţii pe pământ. Venirea pe pământ a Mântuitorului nu este întâmplătoare, ci a fost pregătită din veci de Tatăl ceresc, care voia să ne mântuiască. Dumnezeu, în purtarea sa de grijă pentru fericirea noastră, voia să ne facă moştenitori ai fericirii veşnice.

Colindele populare româneşti sunt bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

Pe pământul sfânt al României, creştinii ortodoxi sunt cei care au conştiiţă vie că în fiecare an colindele pe care le cântă nu le cântă împreună numai cu contemporanii lor, ci într-o neîntreruptă legătură duhovnicească cu moşii şi strămoşii, începând cu secolul al II-lea după Hristos.

Crăciunul este pătrunderea iubirii în această lume întunecată şi rece, unde se află inimile noastre. Şi în ele pot să pătrundă iubirea şi bunătatea, ca mai apoi ele să se reverse şi asupra altora.

Dumnezeu locuieşte în iubirea şi bunătatea ce trec de la om la om, în împăcarea dintre oameni, în buna înţelegere, în iertare, în răbdare, în amabilitate.

Dumnezeu nu locuieşte printre cei care se urăsc, se ceartă, se duşmănesc, se invidiază şi se înveninează.

Deci, ce sărbătorim de Crăciun? O întâmplare unică: intrarea lui Dumnezeu, printre noi oamenii.

Dumnezeu este iubire şi doreşte ca iubirea să se facă simţită pretutindeni pe pământ unde trăiesc oamenii, în casele lor, la munca lor, pe drumurile lor, pe acolo pe unde an de an trec cetele de colindători, sfinţind prin credinţă locurile colindate.

Prin cetele de colindători ne întâlnim cu strămoşii noştri, cu virtuţile lor ce ni le-au transmis ca expresii şi imagini despre Sărbătoarea Crăciunului.

Din ajunul Crăciunului şi până în ziua de Anul Nou, colindătorii pornesc în alai, oprindu-se la casele oamenilor pentru a le vesti Naşterea Domnului şi a le  face urări de sănătate şi belşug.

Copii şi tineri de la sate şi de la oraş, toţi se dedică în această perioadă obiceiului popular străvechi: colindul.

Având semnificaţii diferite de la o regiune la alta, colindele ca tradiţii româneşti de Crăciun fac parte din magia nopţilor de iarnă şi a sărbătorilor.

Din Bucovina şi până în Oltenia, din Dobrogea şi până în Banat, obiceiul popular al colindelor trăieşte intens în seara de Ajun şi în zilele de Crăciun şi Anul Nou.

Influenţate atât de conceptele bisericeşti cât şi de vechile practici pre-creştine, colindele sunt purtate din casă în casă de către cete de colindători pentru a vesti sărbătoarea şi a ura de bine gazdelor sau celor ce deschid uşa.

Deşi colindele cântate sunt, în mare parte, asemănătoare pe tot parcursul ţării, există şi aspecte regionale ale preferinţei pentru anumite colinde sau colinde specifice anumitor zone.

În Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Dobrogea se merge cu moş-ajunul sau la colindeţi.

În Banat, Crişana şi în unele părţi din Transilvania se foloseşte denumirea de pitărăi (pentru toţi colindătorii), iar în Bihor se foloseşte verbul “ a cucuta” pentru a colinda.

Dacă în seara de Ajun primii colindători şi vestitori ai Naşterii Domnului sunt copiii, în prima zi de Crăciun, încă de dimineaţă, se adună cetele de flăcăi şi pornesc să colinde la porţile sătenilor.

În Muntenia pe lângă colindele obişnuite, specifice sunt colindele “Sus boieri nu mai dormiţi”, “Ia te scoală tu Domn bun”, “ Maria se preumbla”, “Ia sculaţi boieri sculaţi”.

În Dobrogea, dintre colindele regionale se pot aminti: “ De când Domnul s-a născut” şi Astă seară-i seară mare:.

În Ardeal, una din cele mai frumoase colinde este “Coborât-o coborât”, dar şi “D-auzi gazdă ori n-auzi”, “Plecat-or”, “Astăzi Domnul s-o născut”. Aici, dar mai ales în Maramureş, este foarte popular Viflaimul, Vicleimul sau Irozii, un fel de piesă de teatru populară despre Naşterea lui Iisus, venirea magilor şi regale Irod, care înainte se juca în biserică, însă se poate juca şi în sat.

În Moldova şi în zona Cavnic din Maramureş s-au păstrat obiceiuri populare cu rădăcini străvechi şi anume personajele mascate în diavoli, moartea, moşi şi alte personaje cu măşti groteşti, care umblă mascaţi timp de trei zile şi nu au voie să-şi dezvăluie identitatea. Aceştia sperie gazdele şi lumea de pe stradă sau de pe uliţe şi se spune că femeile şi fetele trebuie să se ferească de ei.

Bucovina este o zonă cu tradiţii româneşti seculare, unde Crăciunul este aşteptat de toată familia şi întâmpinat cu obiceiurile populare moştenite din strămoşi: colindătorii se adună în cete de câte 6 persoane, în frunte cu un vătaf sau calfă.

Chiar dacă la oraş multe din obiceiurile colindului au fost lăsate deoparte, colindele tot mai răsună la uşi, iar colindătorii, mai ales copii, nu au renunţat să aducă vestea Naşterii Domnului în case.